Povestea lui Nico

Începutul meu a fost cu îndoieli în suflet. Lucram deja de un an cu grupuri de copii formale sau informale, dar niciodată la munte și mai ales fără părinți. Ultima parte a fost reala provocare pentru mine. Mă întrebam adesea cum ar fi copiii cu care lucram fără părinți și mi-a fost dat să aflu. Acum cred că acesta este marele avantaj al taberelor. Copiii vin și comunică cu propriile resurse, fără interfața părinților și creștem relații unice, autentice și foarte personale.

A început ca o încercare de a îmbina două iubiri: psihologia copilului și explorarea colțurilor de țară și a devenit o nevoie. După o perioadă de pauză simt organic nevoia de a pleca într-o tabără, într-o călătorie de descoperire.

An de an descopăr copii grozavi cu care mă întâlnesc prin forfota orașului și aducem un colțișor de munte în mijlocul Bucureștiului prin amintirile trezite. Copii au devenit o parte din identitatea mea. Dacă vreun prieten este rugat să spună primul gând legat de mine acesta va fi “MULȚI COPII”. Recunosc! Sunt vinovată! Iubesc ceea ce fac și îmi doresc să las în urma mea deprinderi, atitudini despre care cei mici nu își vor mai aminti de unde le-au adunat, dar pe care le vor folosi întreaga viață. Puține lucruri mi-au adus mai multă bucurie decât momentul în care am învățat un copil să își lege șireturile sau când de la o tabără la alta un copiluț a ținut minte cum să mănânce supa fără să se ude.

Ei mă cresc ca pe un om mai bun, eu doar îi susțin pentru a se cunoaște.