Primul zbor spre culmi înalte

prima tabara de schiPe prispa casei noastre de la Izverna avem mai multe cuiburi de rândunici. Dacă stai să le observi pe timpul verii poţi fi martorul unui adevărat spectacol al vieţii. După ce puii se nasc se zăresc în cuib nişte capete mici, urâţele, păroase şi ţipăcioase. După câteva săptămâni noii membri se apropie de marginea cuibului şi încearcă să dea din aripi ţinându-se însă cu disperare de marginea de nuiele. După câteva astfel de încercări prind curaj. Nu durează mult până când încep să dea târcoale cuibului, nu pleacă prea departe însă şi se întorc repede repede “acasă”. După alte câteva săptămâni, cu atâta experienţă la activ, pot face zboruri mai lungi, pot să-şi procure singure hrana, pleacă dimineaţa şi se întorc abia pe înserate, astfel că toamna sunt pregătite să plece în ţările calde.

Zborul este în legea firii, fie că-i vorba despre rândunici sau oameni. Doar că nu poţi zbura dintr-o dată, ai nevoie de încercări, mai multe, mai diferite, astfel încât să poţi să te descurci chiar dacă se schimbă vântul sau te prinde vremea rea.

Pe ideea aceasta am trimis-o şi eu pe Maia a mea în tabără, n-a ajuns încă în “ţările calde”, însă tocmai am trăit emoţiile primei desprinderi de cuib şi fericirea unui zbor reuşit care îi dă avânt spre următorul.

Acum o săptămână am păşit pe peronul gării şi conform unei liste nominale Maia s-a regăsit printre participanţii la tabăra de schi de la Azuga, tabăra specială pentru copiii micuţi (4-7 ani). Peronul gării îmi părea diferit de data aceasta. De obicei trec pe aici săptămânal, mă asigur că taberele pentru copii pleacă corespunzător spre munte, vorbesc şi îi încurajez pe părinţi. În dimineaţa aceea am uitat de rolul meu de “taberist cu experienţa”, eram pur şi simplu mama Maiei ce o predă instructorilor pentru a pleca în tabără.  Uitasem toate încurajările, toate teoriile pe care le credeam până atunci, ca să vă spun drept păream foarte calmă, însă doar păream. O mămică chiar mi-a indicat unde se afla microbuzul organizatorilor pentru a pune bagajul copilului acolo. Chiar dacă aş fi vrut să sugerez sau să completez vreo informaţie către părinţi, puteam să jur că în dimineaţa aceea nu ştiam nimic. Ba îmi venea să pun şi eu nişte întrebări … Cam acesta a fost cel mai greu moment, momentul în care am văzut-o că se urcă în tren şi pleacă. M-am gândit atunci că deja acesta este un succes, şi încă unul foarte mare, faptul că a acceptat să plece, a urcat în tren şi m-a lăsat pe peronul gării. Eram pregătită şi pentru o situaţie în care nu s-ar fi acomodat şi ar fi plâns după mine (având în vedere că are 4 ani şi 1 lună), dar primul succes era deja înregistrat de mine :)

Am luat hotărârea să o trimit în tabără în urmă cu două luni. Recunosc că n-am fost eu motorul acestei idei curajoase. A fost tac’su, optimistul familiei.

Însă eu am susţinut ideea netezindu-i calea spre plecare, mai pe scurt….am pregătit-o.

Astfel că mai jos voi expune metoda mea de pregătire, mă gândesc că poate fi de folos şi altor părinţi care trăiesc emoţia primei plecări în tabără. Bineînţeles că metoda trebuie adaptată fiecărui copil în parte, nu este o reţetă despre “aşa se face”, ci este doar o idee pe care o puteţi folosi.

Ce am făcut înainte de plecarea Maiei în tabăra:

  1. Am început prin a-i arăta poze din taberele cu copii de vârsta ei şi a exprima faptul că este foarte frumos în tabără, că este o distracţie pentru copii. Am întrebat-o dacă vrea să meargă şi ea (întrebare scurtă pusă cu entuziasm şi încredere),….n-am obţinut un răspuns imediat şi nici întrebări vis a vis de asta, a cam schimbat rapid subiectul, aşadar am trecut în altă zi la punctul 2.
  2. Am început să-i prezint “oferta taberei” pe înţelesul ei şi aducând la lumina ceea ce-i place ei foarte mult (de genul…. “să ştii că în tabăra e foarte frumos, se merge cu trenul şi toţi copiii merg cu trenul, ajungeţi într-o casă foarte frumoasă, schiaţi cu toţii, au loc petreceri în pijamale şi cu baloane, şi la sfârşitul taberei copiii primesc tort, diplome şi medalii de aur, trebuie să ne pregătim ca să mergi şi tu cu copiii”), abia spre sfârşitul prezentării am amintit aspectele legate de dormit, însă le-am prezentat ca pe o chestie şi mai interesantă “o să dormi cu o fetiţă în cameră, o să fie camere de fetiţe şi camere de băieţi”
  3. Pe durata activităţilor zilnice, găseam lucruri care îi plac şi îi spuneam că aşa se întâmplă şi în tabără, însă fără să aduc aminte abuziv, ci din când în când, gen din 2 în 2 zile câte o propoziţie (de genul…şi în tabăra o să coloraţi, chiar o să aveţi multe culori acolo, etc)
  4. Apoi am început să îi creez un challenge din a face nişte lucruri, cu specificaţia că “ne pregătim pentru tabără”. Ea este foarte ambiţioasă şi asta a mers de minune (de genul…acum trebuie să faci singură dus ca în tabără, că aşa faci şi acolo, eu îţi ţin duşul şi tu te săpuneşti bine şi apoi îţi dau duşul şi te clăteşti)
  5. Când ne vedeam cu alţi membri ai familiei le prezentăm cu entuziasm de faţă cu ea vestea că “Maia este suficient de mare acum şi va pleca în tabără cu mai mulţi copii de vârsta ei, ea face singură duş, mănâncă, ştie regulile şi ce va face acolo, şi se va distra de minune”. Am observat la un moment dat ca cineva din familie i-a spus ” dacă nu poţi să faci cutare lucru, atunci cum o să te descurci în tabără?”, am retezat orice fel de context în care ea ar pune la îndoială faptul că s-ar descurca în tabără, astfel că am discutat cu toţi membrii familiei despre acest lucru
  6. Când ne-am mai apropiat de plecare am vrut să mă asigur că a înţeles bine că părinţii nu vor fi prezenţi acolo, aşa că am pus-o să numere până la 6 pe degete, i-am spus că atâtea zile va sta acolo şi în ziua 6 va veni acasă tot cu trenul şi noi o vom aştepta cu toţii la gară, ca şi ceilalţi părinţi, că tot noi o să o şi ducem la gară în prima zi şi ea va urca în tren cu copiii şi ne va face cu mâna din tren. Şi mie mi se pare foarte foarte drăguţ, ce bine este să fii copil, şi eu când am fost copil am fost plecată în tabere, pentru că doar copiii au voie acolo.
  7. N-am folosit cuvinte sau idei dintre următoarele: dacă nu te descurci….dacă  nu ţi-e bine….dacă răceşti….aş putea să vin pe acolo….o să vin să te iau….am mers doar pe entuziasm şi lucruri pozitive, inclusiv în discuţiile noastre dintre adulţi (la telefon sau prin casă) că nu cumva să surprindă vreo idee de care să se lege
  8. Am făcut bagajul împreună şi i-am pus în bagaj doar haine pe care le cunoştea foarte bine şi doar haine absolut necesare (pentru tabăra am cumpărat câteva lucruri care ne lipseau însă aceasta achiziţie am făcut-o cu minim 3 săptămâni înainte de plecare şi din acel moment le-a purtat foarte des, astfel că în momentul plecării le cunoştea perfect). De fiecare dată când ieşeam din casă îi spuneam Maiei să se îmbrace “de schi”, astfel că hainele pentru schi (first layer, polar, geacă, pantaloni, buff, mănuşi, şosete) le cunoştea foarte bine şi le-ar fi putut repera într-o cameră în care erau şi alte haine decât ale ei
  9. Astfel Maia abia aştepta să plece…..

Ce am urmărit:

  1. să aibă acest tip de experienţă, fără mamă, fără tată şi aflându-se în această situaţie să găsească alte metode pentru a se descurca, alte metode de a-şi gestiona emoţiile, relaţiile cu colegii, hainele în afară metodelor folosite până în prezent (până în prezent apela la cei apropiaţi : mamă, tata să o ajute la diverse lucruri)
  2. să aibă încredere în ce-i spun (dacă i-am prezentat programul de plecare, întoarcere şi activităţi cu mare încredere, se pare că şi ea a preluat afirmaţia cu încredere, fără să-şi pună probleme că ar putea fi altfel)
  3. să transfer pentru o scurtă perioadă autoritatea către altcineva, ea a ştiut că merge cu instructorii în tabără şi am insistat să discute cu ei pentru orice problemă ar putea apărea (asta nu înseamnă că am refuzat să o ascult, ci doar i-am confirmat că poate avea toată încrederea în oamenii de acolo şi se poate apela la ei cum o face şi cu mine)
  4. să înceapă alunecarea pe schiuri alături de alţi copii de vârsta ei, în contextul unei poveşti frumoase, metodă care am observat că prinde muuult mai bine la vârsta aceasta decât lecţiile individuale
  5. să privească partea plină a paharului şi să se simtă bine (cu siguranţă în această plecare a avut şi momente mai sensibile, însă important pentru mine a fost ca ea să se întoarcă cu energie pozitivă şi stare de bine, nimic altceva)
  6. am pus starea ei de spirit înaintea oricăror alte păreri sau idei (eram convinsă că nu poate muri de foame dacă nu mănâncă exact ca acasă, nu m-a interesat cu cine stă exact în cameră, în ce cameră stă, cum se îmbracă sau cum este îmbrăcată, dacă se spala pe dinţi sau nu, cum schiază, dacă îşi face duş, cum se întoarce cu hainele acasă, nici măcar cum schiază nu m-a interesat prea mult,  atâta timp cât ştiam de la instructori că este bine şi se bucura de activităţile de tabără). Restul problemelor m-au interesat după tabăra:  am recuperat o bluză rătăcită de la o altă mămica, insist în continuare să-şi cunoască ea hainele şi să ştie ea că trebuie să se spele pe dinţi, am întrebat după tabăra cum a fost la schi.

În timpul taberei...

  1. n-am sunat instructorii ca să vorbesc cu Maia la telefon, am aşteptat să fiu sunata de ei în cazul în care ea şi-a dorit lucrul acesta, s-a întâmplat asta în 3 seri, m-a sunat să vorbească cu mine. Am auzit-o la telefon bine….însă ştiu că este foarte posibil şi absolut normal că copilul să devină sensibil când vorbeşte cu părintele la telefon. De aceea, am vorbit cu ea cu entuziasm şi veselă, nu m-am “pisicit eu ca adult” pentru că asta ar fi generat acelaşi comportament de partea cealaltă a firului, am vorbit ferm, scurt, am întrebat-o cum a fost la schi şi ce mai face? (mi-a spus într-o zi că i-a fost frig, însă eu am încurajat-o ” eeee…aşa e iarnă, nu-i nimic”), n-am pus nici o întrebare care să o facă să reflecteze asupra lucrurilor mărunte şi asupra detaliilor (de genul…ce-ai mâncat, cum e camera, îţi place de nu ştiu cine, etc), este atât de important ca ea să înveţe să se bucure de lucruri şi să privească partea plină a paharului, şi mai puţin important să cârcotească despre ele. Am încheiat conversaţia rapid, cu “te pup, să-l asculţi pe Tibi, Simona,  şi să te bucuri”, am evitat orice sentimentalism “mi-e dor de tine, hai că mai ai puţin şi vii acasă, etc”. Astfel…toate convorbirile noastre au fost vesele:)
  2. Am vorbit cu responsabilul taberei şi l-am întrebat câte ceva despre Maia, cum se descurcă, dacă s-a integrat, dacă comunică cu ei, dacă a plâns după mine. Am înţeles că a avut un astfel de episod, însă a fost unul scurt, deci nu a influenţat starea ei generală de zi cu zi.

După tabără:

  1. N-am adus în discuţia cu ea detalii, chiţibuşuri legate de tabără (nici pe parcursul taberei, nici după), pentru a nu îi atrage atenţia asupra lucrurilor minore. Am lăsat-o pe ea să povestească şi am întrebat-o doar lucrurile legate de starea ei de spirit.
  2. Am lăudat-o rudelor şi prietenilor spunând că este deja mare şi s-a descurcat de minune

Toate cele de mai sus le-am indicat şi până acum părinţilor la înscrierea în taberele Himalaya Travel, însă erau recomandări logice şi netestate pe pielea mea. Iată că a venit şi acest moment şi pot să vă spun că într-adevăr de multe ori emoţiile de mama pot umbri aceste recomandări logice şi raţionale, eu am ţinut cu dinţii de ele şi mi-a mers foarte bine cu Maia. Am avut încredere atât în Maia că va face faţă situaţiei noi, dar mai ales în echipa de tabere pe care o cunosc de atâta vreme. Mă întreb însă într-adevăr cum este să nu-i cunoşti pe cei cu care pleacă copilul la drum. Bănuiesc că greu, chiar foarte greu câteodată. Îi admir foarte mult pe cei ce fac pasul acesta, pe cei ce investesc atâta încredere în copil şi în instructorii taberei. Eu nu cred că vre-un părinte îşi trimite copilul de 4, 5, 6 ani de acasă doar ca să scape de el, şi-l trimite pentru beneficiile acestei experienţe cu siguranţă.

Am observat pe pielea mea o discrepanţă între cum vezi lucrurile la început şi la final de tabără, pentru simplu motiv că la final atribui copilului tău o bună parte din succesul taberei, la început transferi toată încrederea din lume doar instructorului. Şi când copilul coboară din tren după o săptămână în care a stat departe de tine, îl regăseşti mai mare, mai puternic şi mai descurcăreţ.

În altă ordine de idei, vă pot spune cum se vede această experienţă din grădina instructorilor, şi o dată cu trimiterea Maiei în tabăra mi-am dat seama că orice părinte care se afla acasă nu-şi poate închipui ce griji, întrebări, logistică stau la baza organizării unei astfel de tabere. Se văd mult mai repede părţile imperfecte (şi eu am observat-o la un momentan dat pe Maia într-o fotografie cu o altă căciula pe cap decât a ei, însă eu ştiu ce înseamnă să ieşi pe uşa la derdeluş cu 15 copii).  A lucra săptămânal cu un grup nou de copii, o parte din ei fiind la prima experienţă, aduce câteva probleme care necesită o permanentă adaptare. Nu este acelaşi lucru ca şi la grădiniţă sau şcoală, acolo educatorii formează o relaţie de lungă durată cu copiii, astfel munca lor devine oarecum previzibilă.

Sunt copii care vin în tabără şi au nevoie de o atenţie specială în special la culcare, fiind la prima experienţă de acest gen, li se citesc poveşti, se sta de vorbă cu ei, sunt mângâiaţi şi alinaţi ” de noapte bună”, li se face duş şi sunt ajutaţi la multe alte lucruri. Sunt instructori care dedica săptămâni din viaţa lor aproape 24 din 24 de ore, şi o fac cu drag, tocmai de aceea cei ce lucrează cu noi sunt aleşi pe “sprânceană” .

După aceste zile în care stăm cu cei mici ca şi cu cei din familia noastră, se leagă o prietenie mai mult decât o simplă relaţie. Apoi se întâmplă că pe ei să-i revedem peste jumătate de an, un an sau chiar mai mult, pe alţii poate deloc. Şi orice revedere este o adevărată plăcere, pare o minune ca un copil pe care l-ai ajutat să se lege la şireturi sau l-ai ajutat să facă duş revine într-o altă etapă din viaţa lui şi atât de transformat faţă de amintirea pe care o aveai despre el.

Deşi de multe ori noi, instructorii, ne simţim foarte obosiţi, copleşiţi de responsabilitatea pe care o avem, consider că această activitate ne aduce atât de multe satisfacţii imediate şi atât de multe confirmări că facem ceea ce trebuie şi cum trebuie.  Zâmbetul celor mici, glumele lor, petrecerile cu ei, “trenuleţul pe zăpadă”, “virajul în pizza”, autenticitatea părerilor şi trăirilor,  construiesc lumea în care noi trăim … de multe ori mă uit în jur şi am impresia că suntem cei mai norocoşi oameni din lume.

Luciana / ianuarie 2017

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *