Dolomiti 2018. Siamo tornati!

Siamo tornati!

 

Cand Mont Blanc devenise deja un munte la moda (acesta a fost cucerit in 1786 de Jacques Balmat si Dr. Paccard), lumea dolomitica era inca complet necunoscuta. Valul ignorantei a inceput sa fie eliminat datorita ghidului scris de Beda Weber „Das Land Tirol“ (1837) si mai ales datorita ghidului publicat in acelasi an, in Londra, de catre Murray si intitulat „Ghidul pentru calatorii in sudul Germaniei“.

Este lesne de inteles de ce a starnit imediat interesul acesta parte din Alpii de Est: “… Unii (muntii Dolomiti) au varfuri si pereti din care se ridica piscuri si turnuri indraznete, in timp ce altele se extind in creste zimtate, dantelate, similare cu maxilarul plin de colti al uni aligator. Ziduri de zeci de metri inaltime se ridica peste vale, sfasiate de rauri adanci; ele sunt absolut goale, goale de orice vegetatie si au o culoare mai galbuie sau albicioasa. Uneori au forma turnurilor, in alte cazuri, turlele (campanile) sunt atat de numeroase, de zvelte, de subtiri si aproape impreunate, ca poat fi asemanate cu un fascicul de baionete sau sabii …”

Fascinat si intrigat de astfel de descrieri, Josiah Gilbert si G.C. Churchill (geologi, botanisti si alpinisti) a calatorit in acesti munti si au descris cu mare fervoare si dragoste in lucrarea “Muntii Dolomiti: excursii prin Tirol, Carintia, Carniola si Friuli in 1861.1862 si 1863”, din care citam „(Dolomiti) sunt unici in Europa, atat pentru peisajul lor distinctiv cat si pentru formatiunile geologice ce le prezinta“ …si mai apoi: „Dupa ce treci Sottoguda, primul sat dincolo de Fedaia, se deschie inainte Valea Agordo, care traverseaza cea mai mare parte a Dolomitilor. Nespus de bucurosi vedem la sud, in apropiere, marele munte pe care am admirat deja la amiaza: Civetta. Peretele frontal cu turnuri, lumina rosiatica la apus, l-a facut sa creasca in fata vaii ca o catedrala imensa. In amintirile noastre din Alpi aceasta viziune a aparut dintr-o data si a fost incurajata, fara indoiala, de lumina magica, ea ramanand fara rival.”

Cei cativa calatori si turisti care au venit aici inainte de 1860 erau aproape exclusiv englezi. Printre ei a fost si naturalistul alpinist Sir John Ball, care, in 1857, a urcat unul dintre cele mai mari varfuri ale Dolomitilor, Il Pelmo, deschizand drumul ctre o noua era, cea a cuceririi Dolomitilor. Aceasta epoca a avut ca rege neincoronat si necontestat pe Paul Grohmann. El a sosit in 1862 si a urcat, in ordine, unele dintre cele mai importante varfuri din “Muntii Palizi”: Tofana di Mezzo, Antelao, Tofana di Rozes, Sorapiss, Marmolada, Tofana de Inze, Cristallo, Punta Dei Tre Scarperi, Sassolungo si Cima Grande di Lavaredo. In ascensiunile sale, el a fost insotit de ghizi celebri precum Francesco Lacedelli zis si “Checco”, Santo Siorpaes, Angelo Dimai, P. Salcher e Franz Innerkofler. Dupa el, alti alpinisti au facut ascensiuni si au urcat varfuri pana la acel moment inca virgine. Printre ei, in primul rand, trebuie amintit Michel Innerkofler, figura legendara din Sesto, care a intreprins escalade senzationale pentru acele timpuri si a reusit sa urce in premiera Croda dei Toni, Cima Undici, Croda da Lago, Cima Ovest si Cima Piccola di Lavaredo.

In urmatorii ani toate varfurile, turnurile si turlele au fost urcate pe trasee tot mai dificile din punct de vedere tehnic. Epoca gradului VI a inceput in 1925 cu peretele de nord-vest al Civetta (supranumit „Parete delle Pareti“, ce a fost catarat pentru prima data de catre echipa britanica Phillimore – Rainor, iar ulterior au fost urcati de ghizi celebrii precum Emil Solleder, Emilio Comici si Tita Piaz.

Astazi, datorita imbunatatirilor in materie de echipamente si dezvoltarii tehnicilor de catarare, mai multe trasee de dificultate extrema au fost deschise in cei mai importanti pereti, ajungandu-se la gradul VII si chiar mai sus.

La distanta de peste 90 de ani de echipa britanica mentionata mai sus, copii din tabara Himalaya Travel au ajuns sa calce prin aceste locuri minunate. Ei au inceput sa invete sa iubeasca muntele in mod constient, sa il urce intr-o maniera corecta si responsabila, inntr-o maniera care sa garanteze siguranta, precum si sa isi descopere propriile capacitati si limite.

Cu totii si-au imbunatatit cunostintele și respectul pentru natura si oameni, si-au dezvoltat abilitatile de orientare si, mai ales, au mai facut un pas spre conditia de a fi OAMENI.

Fata de tabara de anul trecut, am vazut mai multe animale (marmote, mufloni, capre, etc), flori dar am pasit si prin locuri noi pline de frumuseti delicate si aspre, de provocari mai mari, de trairi duci – amare. Am invatat cu totii ce inseamna solidaritatea pe munte si nu numai.

Desi unele dintre trasee au fost mai lungi si/sau dificile, ele ne-au rasplatit din plin cu ce aveau mai frumos de oferit – ochiul verzui-albastru al unui lac alpin, pajistea verde a unei caldari gaciare incinsa de ziduri de piatra albe, mireasma padurii de conifere, alergarea eleganta a ciopoarelor de capre.

Si la escalada, anul acesta, am catarat mai mult, mai sus. Am invatat tehnici de catarare si noduri noi, precum si notiunile elementare despre asigurarile mobile si folosirea acestora.

Totusi, la munte… ca la munte – aversele punandu-ne la incercare limitele chiar in pasajul cheie. Faptul ca ne-am descurcat onorabil in aceste confruntari poate ridica pretentia ca nu am pierdut timpul pana atunci. Am devenit mai puternici, am acumulat experienta.

Cat de puternici? Cata experienta? Ramane de vazut anul viitor!

 

Liviu Enache

 

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *