Dolomiți 2019 – prin ochii Ioanei
Întreaga noastră viață este o călătorie. Călătorim nu doar în spațiu sau în timp, ci și cu gândul sau cu sufletul. Însă, mereu cuvântul expediție ne duce cu gândul la aventură, locuri exotice, la exploratori neînfricați. Fără expediții am rămâne limitați, orizontul nostru ar fi mai îngust, imaginația limitată și sufletul încă însetat de cunoaștere. Ne descoperim pe noi înșine precum și lumea întreagă doar când plecăm într-o expediție. Astfel, ghidându-mă după gândurile de mai sus, am decis să plec și eu într-o astfel de expediție.
Deciziile privind destinația călătoriei și pe cei pe care i-aș fi dorit alături de mine nu au fost deloc greu de luat, aflând că va avea loc o tabără ținută de instructorii mei preferați, cunoscuți din ieșiri anterioare, în inima celor mai spectaculoase atracții naturale din lume, în așa-zisa “mamă a muntiilor de pretutindeni”, în Dolomiți, în nord-estul Italiei. Odată ce am aflat despre “Dolomiți 2019 – Pe urmele lui Tita Piaz“, mi-am dar seama că este alegerea perfectă. Aveam șansa de a ajunge în acel Rai pe Pământ!
Și am profitat la maximum! Mă uitam la acele priveliști ce îți tăiau orice suflare și încercam să cuprind cât pot de mult cu privirea, devenită atât de umilă în fața acelor capodopere ale naturii. Voiam să simt munții cu toată ființa și să respir prin toți porii acel aer în care plutea un farmec pe care numai acolo l-am simțit vreodată. Cascade nesfârșite, flori de toate culorile ce făceau muntele să zâmbească, poteci mărginite de o floră luxuriantă, roci înălțându-se solemne înaintea noastră, păzind parcă acel paradis…toate acestea alcătuiau un decor ireal pe care nu mi l-aș fi imaginat decât în povești, unde nu credeam că pasul fizic se va alătura gândului.
Deci, iată-ne în prima zi de tabără, după o călătorie destul de lungă, dar superbă, începând peste nori, apoi pe lângă poalele muntiilor, unde prin geamul autocarului, acele vârfuri pe care le aveam de urcat păreau un Olimp de neatins, iar mai apoi, cu rucsacii în spate, pe poteca ce-și croia drum spre refugiul nostru, printre depresiuni ce ne stârneau adrenalina și eliberau un spirit de aventură uimitor. Au urmat cinci zile de trasee montane prin peisaje fabuloase, prin trasee de “via ferrata” ce ne entuziasmau pe toți, după amieze petrecute la escaladă, și jocuri ce ne încântau de la mic la mare. Atmosfera creată atât de cei alături de care mi-am petrecut tabăra, de refugiul mereu plin de drumeți, învăluit într-o bucurie permanentă, cât și de zona de a dreptul divină, nu a făcut altceva decât să ne îndrăgostească pe toți de acel tărâm superb, din care nu am mai fi vrut să plecăm prea curând.
Cu toate că, cel puțin pentru mine, a fost prima experiență pe munte, m-am simțit extraordinar și întru totul ademenită de aceaste comori ale Pământului. Aș reveni cu drag în orice moment!
Toată această expediție în adevăratul sens al cuvântului, a fost o poveste minunată, ce încă nu poate fi percepută că fiind reală de mulți dintre noi!
Ioana Cristescu (16 ani)