Dolomiți 2019 – prin ochii Ioanei

Întreaga noastră viață este o călătorie. Călătorim nu doar în spațiu sau în timp, ci și cu gândul sau cu sufletul. Însă, mereu cuvântul expediție ne duce cu gândul la aventură, locuri exotice, la exploratori neînfricați. Fără expediții am rămâne limitați, orizontul nostru ar fi mai îngust, imaginația limitată și sufletul încă însetat de cunoaștere. Ne descoperim pe noi înșine precum și lumea întreagă doar când plecăm într-o expediție.Astfel, ghidându-mă după gândurile de mai sus, am decis să plec și eu într-o astfel de expediție.

Deciziile privind destinația călătoriei și pe cei pe care i-aș fi dorit alături de mine nu au fost deloc greu de luat, aflând că va avea loc o tabără ținută de instructorii mei preferați, cunoscuți din ieșiri anterioare, în inima celor mai spectaculoase atracții naturale din lume, în așa-zisa “mamă a muntiilor de pretutindeni”, în Dolomiți, în nord-estul Italiei.Odată ce am aflat despre “Dolomiți 2019 – Pe urmele lui Tita Piaz”, mi-am dar seama că este alegerea perfectă. Aveam șansa de a ajunge în acel Rai pe Pământ!

Și am profitat la maximum! Mă uitam la acele priveliști ce îți tăiau orice suflare și încercam să cuprind cât pot de mult cu privirea, devenită atât de umilă în fața acelor capodopere ale naturii. Voiam să simt munții cu toată ființa și să respir prin toți porii acel aer în care plutea un farmec pe care numai acolo l-am simțit vreodată. Cascade nesfârșite, flori de toate culorile ce făceau muntele să zâmbească, poteci mărginite de o floră luxuriantă, roci înălțându-se solemne înaintea noastră, păzind parcă acel paradis…toate acestea alcătuiau un decor ireal pe care nu mi l-aș fi imaginat decât în povești, unde nu credeam că pasul fizic se va alătura gândului.

Deci, iată-ne în prima zi de tabără, după o călătorie destul de lungă, dar superbă, începând peste nori, apoi pe lângă poalele muntiilor, unde prin geamul autocarului, acele vârfuri pe care le aveam de urcat păreau un Olimp de neatins, iar mai apoi, cu rucsacii în spate, pe poteca ce-și croia drum spre refugiul nostru, printre depresiuni ce ne stârneau adrenalina și eliberau un spirit de aventură uimitor.Au urmat cinci zile de trasee montane prin peisaje fabuloase, prin trasee de “via ferrata” ce ne entuziasmau pe toți, după amieze petrecute la escaladă, și jocuri ce ne încântau de la mic la mare. Atmosfera creată atât de cei alături de care mi-am petrecut tabăra, de refugiul mereu plin de drumeți, învăluit într-o bucurie permanentă, cât și de zona de a dreptul divină, nu a făcut altceva decât să ne îndrăgostească pe toți de acel tărâm superb, din care nu am mai fi vrut să plecăm prea curând.


Cu toate că, cel puțin pentru mine, a fost prima experiență pe munte, m-am simțit extraordinar și întru totul ademenită de aceaste comori ale Pământului. Aș reveni cu drag în orice moment!

Toată această expediție în adevăratul sens al cuvântului, a fost o poveste minunată, ce încă nu poate fi percepută că fiind reală de mulți dintre noi!

Ioana Cristescu (16 ani)

1 reply
  1. Liviu
    Liviu says:

    Povestea Ioanei m-a aruncat cu peste 45 de ani in urma cand, intr-o dimineata, mama m-a trezit pentru a pleca pentru prima oara intr-o excursie in Bucegi. Nu am sa uiti niciodata imaginea abruptului, asa cum se vede ea din gara din Poiana Tapului, si iluzia ca pot intinde mana si lua crucea de pe Caraiman. Despre Cantonul Jepi am crezut ca este un camion parcat… Astazi, dupa ce am trecut de cincizeci si unu de ani, amagirile nu ma mai ating: ma apara mintea care a devenit un fel de scut. Cand lucrurile nu merg uneori bine, mai dau o fuga pe munte. Este ca si cum ai vizita un prieten pentru sfaturi, pentru a reflecta inainte de a face prostii, astfel incat sa stingi focul gesturilor impulsive. Natura, muntii, sunt ca un medicament pentru a evita caderea. De la muntii mei simt un fel de protectie si afectiune. Ascensiunile mai dificile au venit mai tarziu, dar nu are nicio legatura cu ea, sau foarte putin, cu dragostea pentru natura, cu ceea ce mi-a oferit si continua sa-mi ofere. Am petrecut zilele in compania stancii si a golului si m-am simtit bine. Mult mai bine decat cu unii semeni ai mei. Muntele nu este gelos sau invidios, nu cauta putere sau razbunare. Daca il respecti, nu te va trada. Nu este credincios, dar este loial, intotdeauna. M-a invatat ca nu mai poti merge nicaieri din varf, poti doar sa cobori.

    Conservarea memoriei devine astfel o prioritate. Eu va invit pe fiecare sa scrieti despre propria voastra lume pentru ca, intr-o zi, amintirile vor ajuta la reconstruirea universurilor pierdute si uitate. Scrisul este o forma de supravietuire, o lupta impotriva uitarii. Memoria trebuie salvata in toate felurile: cu scrisul, fotografia, pictura, cinematografia. Prin orice mijloace care pastreaza o particica din timp. Cate povesti s-au pierdut in prapastia timpului? Nimeni nu le-a pus pe hartie, asa ca nimeni nu le va sti niciodata. Nu este obligatorie publicarea, dar este necesar sa scriem si sa le punem acolo. Povestiri de calatorii, aventuri, munca. Anecdote care ar putea fi comploturi ale unui intreg roman. Povesti pierdute, uitate; personaje care au trecut pe langa noi revin la viata numai datorita eforturilor noastre.

    Numai bine,
    Liviu

    Reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *