Pe Margherita Peak, la 5109m (Ianuarie 2014)

Mai aveam cativa pasi pana pe varf, respiram greu, ma miscam si mai greu, iar cand mi-am ridicat privirea sa ma uit in sus, un om mi-a intins o mana, m-a luat in brate si mi-a spus: “Bravo, sunt mandru de tine! Ai vazut??  Poti!”.  Nu stiu exact daca lacrimile mele de atunci erau de bucurie ca am ajuns sus, sau datorate unor cuvinte pe care le asteptam de foarte mult timp. Sunt oameni pe care ii intalnesti in viata si care te inspira, au asa… o energie, un farmec, o carisma, care te poarta in “filmul” lor, si cu cat sunt mai interesanti cu atat iti doresti sa fi mai aproape de ei, chiar sa fi ca ei.  Si daca nu le poti fi in preajma, te hranesti cu povesti si iluzii, cu presupuneri si ipoteze.  Asa am avut si eu norocul… sa fiu “inspirata”.

La mine s-a nimerit sa-mi doresc tot timpul mai mult, sa nu fiu linistita si resemnata, ba dimpotriva … cand linistea se apropie sa mai nascocesc cate ceva, doar doar sa simt ca traiesc din plin, si sa fiu sigura ca voi avea ce povesti nepotilor. In ianuarie 2014 am primit un cadou… un bilet catre Uganda. Venit intr-un moment important al vietii mele, l-am primit fara sa-mi pun prea multe intrebari, ma asteptam sa fie o experienta unica si asa a si fost.

Am plecat pe 6 ianuarie din Bucuresti catre Entebe, cu cinci baieti dupa mine (David, Razvan, Oaie, Costin si Ionut). Cu o escala la Istanbul, am ajuns pe la 4 dimineata la destinatie de unde ne-a recuperat Jackson, un negru vesel si prietenos, cu o Toyota veche in care am intrat toti sase. Prin geamul acesteia, pana la Kasese, am zarit timp de sapte ore o alta lume: copii, femei, barbati, in colibe saracacioase, bisnitari si tarabe pe margine de drum, dar in ciuda saraciei toti pareau impacati si linistiti cu viata lor, amabili si zambitori. La un moment dat Jackson opreste la un restaurant, in fata unei cladiri despre care se stia ca este un hotel. Primim omleta fara gust, o cutie cu ness, un borcan de unt de arahide pe fundul caruia mai era “cate ceva”, o cutie cu gem si una cu margarina, paine englezeasca, fructe. Mancam, bem si plecam mai departe spre Kasese. Jackson ne povesteste ca guvernul nu subventioneaza educatia copiilor, la scoala merge doar cine plateste iar aceia sunt foarte putini.

Ajungem in Kasese la hotel, totul arata mult mai bine decat tot ce am vazut pe geamul masinii Toyota, Razvan se bucura ca are wi-fi, noi ne bucuram de berea Club, made in Uganda. Mancam o friptura nesperat de buna  dupa experienta de la restaurantul din drumul de Kasese.

Ne-am intalnit la hotel cu Big Jhon pe care David il pomenise in cateva discutii cu Jackson. Un tip plapand care ne-a povestit ca familia lui suferise de febra in toamna, am intrebat daca de febra galbena, mi-a raspuns ca nu stie, neavand bani de doctor,, dar acum sunt cu totii bine, au scapat.

Am plecat urmatoarea zi spre primul refugiu, Nyabitaba (2609m), unde am ajuns dupa patru ore de mers prin padurea ecuatoriala acompaniati de tipetele maimutelor. La refugiu am scos palinca si slana, am luat o gustare. Am jucat Rentz si  am reusit sa nu ies pe ultimul loc, cu succes am ocupat locul cinci

Mancarea facuta de bucatarul nostru, Aprunali, a fost senzationala, cred ca cea mai buna mancare mancata vreodata pe munte. Eu plecasem de acasa cu gandul ca vom manca ciorba la plic facuta pe un primus amarat, din fericire m-am trezit cu bucatar, mancare regeasca, si o armata de negri care mi-au carat bagajele.

Au urmat cateva zile in care m-am chinuit rau de tot sa ma trezesc la 7:00-7:30, ore infernale pentru mine, care s-au transformat in ore infernale pentru ceilalti care nu stiau cum sa ma motiveze sa ma dezlipesc de sacul de dormit, sa ma impachetez si sa plecam spre mai sus. Au urmat alte cateva refugii Jhon Mate(3400m), Bujuku(3900m) si  Elena Hut(4500m). Ma temeam de raul de altitudine, nu stiam cum reactionez la mai mult de 2500 de metri; la Elena Hut m-a durut putin capul, dar nu destul cat sa-mi fac probleme. Am plecat spre varf (Margherita Peak – 5109m) la 4.00 dimineata, nu vreau sa reamintesc cum a fost trezitul la 3.00. Era intuneric, n-am vazut mare lucru, dar stiu ca urcarea a inceput cu o portiune stancoasa de catarat la aderenta , urmand apoi traversarea platoului Stanley la coltari si piolet,  trecerea pe la baza varfului Alexandra, apoi din nou o urcare la coltari si piolet. Intre timp soarele rasarise si aveam parte de o priveliste incredibila, eram deasupra norilor si nu puteam sa ma gandesc decat la cat de norocoasa sunt. Ultima parte a ascensiunii mi s-a parut cea mai dificila, parea ca nu se mai termina urcusul, ma odihneam la fiecare pas. Am ajuns pe varf si am facut poza cu suzeta Maiei, m-am gandit la ea si la Matei si mi s-a facut dor de ei.

Dupa cinci minute petrecute pe varf am inceput coborarea, catre Elena Hut de unde ne-am recuperat echipamentul lasat in dimineata ascensiunii si am coborat mai departe pana la Kitandara (3900m), refugiu aflat pe marginea lacului cu acelasi nume. A urmat apoi o coborare luunga pana la Nyabitaba, coborare foarte spectaculoasa, prin palcuri de vegetatie de o diversitate iesita din comun.  Cei mai umblati dintre noi sustineau ca acesta este cel mai frumos munte din Africa. Eu nu am mai fost in alta parte a Africii dar pot spune cu siguranta ca este cel mai spectaculos munte pe care l-am vazut vreodata. Peisajul este atat de divers incat iti da senzatia ca esti intr-o imensa gradina botanica cotropita de vegetatia luxurianta a padurilor tropicale,  ce alterneaza cu peisaje aidoma celor din Retezatul nostru, cu lacuri glaciare suspendate, pentru ca toate acestea sa se termine sus pe ghetar, unde te trezesti deasupra norilor cu toate minunatiile de mai jos la picioarele tale. Intr-un cuvant: extraordinar!

Am incheiat ascensiunea cu o bere la Nyakalungia, locul de unde plecasem spre munte cu sapte zile in urma, si am rasuflat relaxati si fericiti ca toate ne-au mers pana la urma bine:  eu reusisem sa depasesc altitudinea varfului Moldoveanu si mi-am intregit credinta ca “n-am dom`ne nici o problema cu genunchii”, ca doar cica sunt prima romanca care a urcat pe Margherita, Dragos se intrecuse pe el si  a urcat si racit si cu rau de altitudine, Costin a fost in forma foarte buna toata expeditia, pana la o jumatate de ora de a ajunge jos cand si-a sucit glezna, Razvan s-a simtit foarte bine fara Wi-fi si a coborat ghetarul intr-un coltar, Ionut a ajuns in sfarsit in Africa si a invins muntele cel mai spectaculos de pe continent, David s-a convins ca a sapteaa oara pe varful Margherita reprezinta sfarsitul carierei lui de alpinist in Uganda, va trece la alta tara, la alt continent, bineinteles in aceeasi nota – alergand la deal sau la vale si aprinzandu-si cate un trabuc ca sa-i astepte pe ceilalti.

Sa va mai povestesc ca am fost in Safari unde am vazut familii intregi de elefanti, ca am fost in Kampala la cumparaturi si m-am ratacit in targ ,David mai ca plangea ca m-au furat negrii, ca la intoarcerea in tara am lesinat in aeroport in Entebe, de oboseala sau caldura probabil,  si am trecut cu greu granita fiind suspecta de vreo boala ugandeza…toate astea s-au derulat atat de repede si singurul moment pe care mi-l amintesc si-l simt atat de puternic si acum este intalnirea cu Maia a mea, in aeroport la Otopeni, unde am zarit-o intr-o multime de oameni care venisera sa ne astepte, avea un stegulet in mana pe care scria “Mami”, mi s-a parut ca crescuse atat de mult in cele 12 zile cat am fost plecata, ca e atat de frumoasa si ca sunt atat de mandra ca sunt mama ei. Am luat-o strans in brate si m-am gandit serios daca o sa mai plec vreodata in viata asta douasprezece zile fara ea. Atunci as fi spus ca sigur nu, acum ma gandesc doar unde. Asadar, revin cu episodul urmator…

Luciana Laudoniu (Neacsu)