O întâlnire neașteptată cu Eginald Schlattner

După ce am vizitat biserica evanghelica din Roșia am ieșit în drum, hotărâți să plecăm spre biciclete spre Vurpar, asta după ce Liviu le-a povestit copiilor câte ceva din istoria aproape milenară a sașilor din podișul Hartibaciului.

Liviu se duce să ducă cheia înapoi la casa parohială, dar se întoarce și ne spune: “Încă puțin mai rămânem, pastorul vrea să vă cunoască și să vorbească puțin cu voi”. Am pășit cu toții în casa parohială a ultimului preot evanghelic din Roșia, a cărui comunitate este formată astăzi din cinci enoriași. La 82 de ani, pastorul Eginald Schlattner i-a ținut pe copii prinși într-o discuție liberă despre istorie și spiritualitate într-un mod atât de interactiv încât am intuit că am în fața mea mai mult decât un simplu pastor dintr-un sat uitat de lume.

Aveam să aflu că acest domn fascinant este un important scriitor de limbă germană, distins în 2002 ca și „Ambasador cultural al Romaniei și medaliat de către Președintele Austriei, ale cărui cărți despre viața comunității săsești din Ardeal se găsesc în librăriile din România iar în Germania au zeci de reeditări și chiar o ecranizare de mare succes.

În ciuda renumelui interantional, această enciclopedie vie a ales să rămână la Roșia, considerând că marea sa realizare este condiția de preot in Ardeal, preot al comunitățiii săsesti in pragul stingerii dar și al închisorii de la Aiud. Părintele ne-a spus că sașii nu au plecat înapoi la ei în țară. Pentru că sașii nu sunt nemți, sașii sunt….sași, iar țara lor a fost aici în ultimii 800 de ani. Ei au plecat în anii `90 din patria lor în altă parte, au emigrat. Pastorul Eginald Schlattner ne-a mărturisit că patria să este aici, in inima României: “Aici mă știe bunul Dumnezeu după nume și aici mă știu oamenii de suflet. Din acest loc eu nu mă clintesc.”

Copiii au fost încantați de vizita la casa părintelui, care a fost de o ospitalitate deosebită, iar pentru mine întalnirea a fost una dintre cele mai interesante si revelatoare de care am avut parte in ultima vreme, si care în mod sigur se va repeta.

Matei

………………
„Aceste cărți nu le-aș fi putut scrie în Germania. Știți de ce? Un emigrant a terminat cu trecutul lui. El trăiește numai din amintiri, nu mai are o relație cu prezentul țării pe care a părăsit-o. Aici sunt încă pomii de atunci, soarele ca și acum 50 de ani, sunetele, cuvintele oamenilor, românească, săsească, mirosul pământului… N-aș fi putut să scriu acest roman într-un bloc din München… Nu, n-aș fi putut. Ar fi devenit un roman de nostalgie. Kitsch…

„Când în pădurile și mlaștinile unde astăzi se află Berlinul creștea pir și orăcăiau broaștele, aici, în Transilvania, se cânta nemțește și se rosteau rugăciuni latinești. Asta înseamnă vechimea săsească! Iar dacă astăzi vă pot saluta în limba noastră comună, germana, acest lucru îl datorez Patriei mele, România, care niciodată nu ne-a interzis limba maternă, nici chiar în acele nouă luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, când Regatul român s-a aflat în război cu Reichul german.”