Pârtia de 100 de kilometri din copilărie

Începutul meu în schi a fost la noua ani în curtea cabanei Diham, fără cablu, pârtie bătută sau nocturnă. Astfel că trebuia să urcăm cu schiurile în picioare și să ne batem singuri pârtia pentru a avea ce coborî. Primele zăpezi mă prindeau de fiecare dată în țarcurile de oi din jurul cabanei Mamei Oara; acolo am învățat să stau în bătaia vântului, să privesc apusul și să mă lupt cu nămetii ninși peste noapte.

Țin minte vântul rece de decembrie care bătea dinspre pădure precum și sudoarea urcărilor pe pantele din jurul cabanei alături de colegii de grupă, dar cea mai vie în amintirea mea este imaginea primului meu instructor de schi, Constantin Teșileanu (Tică). Dacă ar fi să dau definiția unui profesor implicat și dedicat, atunci nu mi-ar rămane decât să-l descriu pe el. Cred că Tică știa pe dinafară manualul de metodică a schiului, însă din când în când mai scotea în plin viscol un carnețel cu note făcute de el, consultându-l în privința exercițiilor specifice pentru progresie.

Își nota în același carnețel, la sfârșitul zilei, statusul fiecăruia dintre noi, făcandu-și mai apoi cu rigurozitate planul pentru a doua zi. Știa exact unde a rămas, de unde trebuie să reînceapă ziua următoare și care-i obiectivul final. Îi sorbeam fiecare vorbă, așteptam fiecare laudă, care nu venea nici prea des, nici prea rar, ci la momentul potrivit. Foarte atașat de noi, avea un soi de umor și o seriozitate blândă, care în ciuda caracterului său introvertit, făcea să se topească dintre noi orice gheață. De la el am învătat cât este de important să ai un plan de care să te ții, indiferent de resursele pe care le ai la dispoziție.

Despărțirile noastre erau pline de lacrimi și de promisiuni față de noi înșine …

Am continuat cu Sinaia și Azuga, bucurându-mă de telescaunul care mă ducea în vârful pârtiei, coborând apoi pe aceiași metri de zăpadă la nesfârșit, fixându-mi teme clare pe care le exersam până simțeam că-mi iese treaba bine.

Aveam vreo unsprezece ani când tata mi-a spus în treacăt despre o călătorie a sa alături de prieteni, în Austria, unde ar fi găsit peste 100 de kilometri de pârtie. Având ca reper principal pârtia Sorica din Azuga, mi-am imaginat că cei 100 de kilometri sunt dispuși în linie dreaptă pe o singură pârtie. Mi-am imaginat atunci că prietenii tatei trebuie să fi fost într-o formă fizică extraordinară ca să poată rezista coborârii unei pante cu lungimea de 100 de kilometri. Știam că-i greu și în cei trei kilometri de pe Sorica să schiezi fără să te oprești, dar într-o 100 de kilometri…așadar m-am apucat și mai serios de antrenamente, că poate, într-o zi…voi fi și eu în stare să schiez în Austria.

După ceva vreme am făcut cunostintă cu această Mecca a schiorilor și mi s-a părut ireal ce-am găsit. Mi s-a înfătisat o întreagă lume paralelă, cu pârtii, restaurante, skibuss, cabane, o lume construită doar pentru schiori. Unele pârtii semănau cu Sorica, dar erau cu zecile în aceeași stațiune, împreună alcătuind suta sau sutele de kilometri de care îmi vorbea tata…. “Școala de la Diham” m-a făcut să nu mă pierd cu firea și să nu-mi fac un obiectiv din a număra kilometri, ci să-i dau la vale cu temele mele de schior în gând.

Austria este acum pentru mine locul în care mă regăsesc pentru o lună și jumătate din an, și în care mă teleportez în mai puțin de patru ore. Sunt întrebată uneori care este cea mai bună stațiune din cele șase propuse pentru sezonul acesta, dacă nu cumva Stubai-ul are prea puține telescaune, dacă zăpada nu este prea dură pe ghețarul din Hintertux, dacă nu este prea frig în decembrie…sau dacă n-ar fi bine să mai schimbăm din destinații, ca să nu ne plafonăm.

Cred ca atât pe domeniile nesfârșite ale Austriei, cât și în țarcurile de oi de la Diham, poți face orice dorești pe schiuri, cu condiția să-ți propui să fii prezent. Cu interes, cu muncă și apoi răsplată, cu un pic de frig, cu bucuria unui ceai cald, cu simpla încredere a celor care te trimit în lume încrezători că te vei descurca și că iti va fi bine.

Luciana 23/10/2019

3 replies
  1. Radu
    Radu says:

    Ce amintiri placute, cat am batut “partia” din fata cabanein cu Tica, si cum petreceam seara pebtreptele podului :)

    Reply
  2. C.Luciana
    C.Luciana says:

    Diham…prima si singura mea tabara…dar pe timp de vara..cate amintiri. Dupa 25 de ani am urcat din nou la diham..inca mai sunt ruinele vechii cabane

    Reply
  3. Liviu Enache
    Liviu Enache says:

    Poate reusesti sa-l scoti pe Tatutzu (AKA Papi) din barlog si sa mai facem un Diham, asa, de reamintire a unor vremuri :))

    Reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *