Primul zbor spre culmi înalte

Toate cele de mai sus le-am indicat şi până acum părinţilor la înscrierea în taberele Himalaya Travel, însă erau recomandări logice şi netestate pe pielea mea. Iată că a venit şi acest moment şi pot să vă spun că într-adevăr de multe ori emoţiile de mama pot umbri aceste recomandări logice şi raţionale, eu am ţinut cu dinţii de ele şi mi-a mers foarte bine cu Maia. Am avut încredere atât în Maia că va face faţă situaţiei noi, dar mai ales în echipa de tabere pe care o cunosc de atâta vreme. Mă întreb însă într-adevăr cum este să nu-i cunoşti pe cei cu care pleacă copilul la drum. Bănuiesc că greu, chiar foarte greu câteodată. Îi admir foarte mult pe cei ce fac pasul acesta, pe cei ce investesc atâta încredere în copil şi în instructorii taberei. Eu nu cred că vre-un părinte îşi trimite copilul de 4, 5, 6 ani de acasă doar ca să scape de el, şi-l trimite pentru beneficiile acestei experienţe cu siguranţă.

Am observat pe pielea mea o discrepanţă între cum vezi lucrurile la început şi la final de tabără, pentru simplu motiv că la final atribui copilului tău o bună parte din succesul taberei, la început transferi toată încrederea din lume doar instructorului. Şi când copilul coboară din tren după o săptămână în care a stat departe de tine, îl regăseşti mai mare, mai puternic şi mai descurcăreţ.

În altă ordine de idei, vă pot spune cum se vede această experienţă din grădina instructorilor, şi o dată cu trimiterea Maiei în tabăra mi-am dat seama că orice părinte care se afla acasă nu-şi poate închipui ce griji, întrebări, logistică stau la baza organizării unei astfel de tabere. Se văd mult mai repede părţile imperfecte (şi eu am observat-o la un momentan dat pe Maia într-o fotografie cu o altă căciula pe cap decât a ei, însă eu ştiu ce înseamnă să ieşi pe uşa la derdeluş cu 15 copii).  A lucra săptămânal cu un grup nou de copii, o parte din ei fiind la prima experienţă, aduce câteva probleme care necesită o permanentă adaptare. Nu este acelaşi lucru ca şi la grădiniţă sau şcoală, acolo educatorii formează o relaţie de lungă durată cu copiii, astfel munca lor devine oarecum previzibilă.

Sunt copii care vin în tabără şi au nevoie de o atenţie specială în special la culcare, fiind la prima experienţă de acest gen, li se citesc poveşti, se sta de vorbă cu ei, sunt mângâiaţi şi alinaţi ” de noapte bună”, li se face duş şi sunt ajutaţi la multe alte lucruri. Sunt instructori care dedica săptămâni din viaţa lor aproape 24 din 24 de ore, şi o fac cu drag, tocmai de aceea cei ce lucrează cu noi sunt aleşi pe “sprânceană” .

După aceste zile în care stăm cu cei mici ca şi cu cei din familia noastră, se leagă o prietenie mai mult decât o simplă relaţie. Apoi se întâmplă că pe ei să-i revedem peste jumătate de an, un an sau chiar mai mult, pe alţii poate deloc. Şi orice revedere este o adevărată plăcere, pare o minune ca un copil pe care l-ai ajutat să se lege la şireturi sau l-ai ajutat să facă duş revine într-o altă etapă din viaţa lui şi atât de transformat faţă de amintirea pe care o aveai despre el.

Deşi de multe ori noi, instructorii, ne simţim foarte obosiţi, copleşiţi de responsabilitatea pe care o avem, consider că această activitate ne aduce atât de multe satisfacţii imediate şi atât de multe confirmări că facem ceea ce trebuie şi cum trebuie.  Zâmbetul celor mici, glumele lor, petrecerile cu ei, “trenuleţul pe zăpadă”, “virajul în pizza”, autenticitatea părerilor şi trăirilor,  construiesc lumea în care noi trăim … de multe ori mă uit în jur şi am impresia că suntem cei mai norocoşi oameni din lume.

Luciana / ianuarie 2017